Capitala îmblânzită. Cum s-au schimbat stadioanele din București în ultimii ani
Pentru această călătorie în timp am apelat la Cosmin Crăciun, Alex Paraschiv și la tatăl meu, Ovidiu Vasilescu.
Salut! Astăzi am pregătit o ediție de suflet a newsletterului #Bucuresti, pornind de la demolarea vechiului stadion Dinamo. “Groapa” va rămâne, probabil, o poreclă greu de descifrat pentru noii microbiști, așa că încerc să fac o paralelă între atmosfera de pe stadioanele de altădată și fotbalul modern din România. Pentru asta, am stat de vorbă cu trei oameni care au adunat ani buni în tribune, suporteri ai echipelor Dinamo și Rapid.
Cum s-au schimbat stadioanele din București în ultimii ani
Pe Cosmin Crăciun l-am cunoscut la The Playmaker, într-o perioadă în care Dinamo era încă o echipă cu pretenții. Între timp, au trecut anii, Dinamo a fost aproape de dispariție, dar Cosmin a rămas la fel de atașat de culori. Deși s-a născut în Târgoviște, n-a avut niciodată dubii:
“Sunt dinamovist de când mă știu. Dinamovist de provincie, care a ajuns pe bătrânul stadion din Ștefan cel Mare de abia pe când avea 17 ani, în 2010. Primul meu meci a fost un derby cu ceea ce numeam, pe atunci, Steaua, câștigat de ai noștri cu 2-1.
Tata m-a dus pe stadion, după ce în sfârșit a reușit să-și cumpere un Golf 3 care să ne ducă la București. Atunci am putut să simt pentru prima dată vuietul PCH-ului pe care îl ascultam de ani buni la TV și pe YouTube și după care tânjeam să-l simt pe viu.
Am avut emoții la primul contact cu peluza, mai ales că pe atunci acest spațiu nu era la fel de incluziv precum în prezent. Duritatea ultrașilor, care erau mai mulți și parcă mai tineri decât acum, crea o atmosferă ușor apăsătoare pentru un puști din provincie, venit și el la meci cu taică-său. Te simțeai obligat să cânți, să bați din palme și să trăiești meciul. Mai ales că n-aveai nici vreun telefon în care să stai cu ochii.
Am mai mers la câteva meciuri până în 2012, când m-am mutat la București și am început să merg la toate cele jucate de ai mei acasă. Am făcut și câteva deplasări. Am luat gaze, am fost descălțat la Giurgiu și Ploiești, pus să calc în apă și apoi să văd meciul ud, pe ninsoare și ger. Dar în timp am simțit că mă apropii tot mai mult de peluză, de poveștile ei”, a povestit Cosmin Crăciun.
“Peluza nu mai e la fel de gălăioasă ca pe vremuri, nu mai e la fel de unită”
Astăzi, Cosmin merge la Tribuna a II-a și privește deseori spre peluză cu un sentiment ciudat de distanță:
“Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Am avansat în vârstă, am plecat din țară, apoi a venit pandemia, m-am întors, m-am căsătorit, am avut alte probleme. Nu m-am mai simțtit atât de atras de PCH, iar atmosfera parcă s-a schimbat și acolo. Poate că vârsta m-a făcut să îmi pierd din entuziasm.
Galeria parcă nu mai e la fel de gălăgioasă ca pe vremuri, nu mai e la fel de unită și nici la fel de orgolioasă. Dar trecerea anilor ne face, prin natura noastră, să fim mai nostalgici și să romantizăm vremurile de mult apuse.
Din PCH-ul de pe Dinamo, rareori îți puteai face o idee despre ce se întâmplă pe teren. Meciul de fotbal era 45% real și 55% imaginar, iar de multe ori aveai nevoie să observi reacțiile celor de la tribună, ca să-ți dai seama dacă e gol, penalty sau altceva. După mutarea pe Arena Națională și Arcul de Triumf, lucrurile au stat altfel, iar vizibilitatea a crescut. Totuși, parcă sentimentul de acasă lipsește”, a mai spus Cosmin.
AICI te poți abona și la newsletterul #Parlament. În acest al doilea newsletter voi scrie despre ce se mai întâmplă prin Senat și Camera Deputaților.
Ce spune un dinamovist din garda veche
Tatăl meu, Ovidiu Vasilescu, e cel mai mare dinamovist pe care îl cunosc. M-a făcut să iubesc fotbalul, pe Liverpool, dar nu și pe Dinamo. Chiar și așa, mă bucur că echipa a renăscut și că va avea, în sfârșit, un stadion nou.
“Am început să merg pe stadion la 12-13 ani (n.r. la începutul anilor ‘80). Atmosfera era frumoasă, stadionul era plin cam la fiecare meci pentru că în vremea aceea nu existau televiziuni, nu existau alte distracții pentru oameni și toată lumea venea la stadion. Acolo toți puteau să-și dea frâu liber nemulțumirilor, să spună tot ce aveau pe suflet. Rivalitățile din București erau foarte mari.
Era un atașament aparte față de echipe pentru că era printre puținele bucurii pe care le aveai atunci și unde puteai să refulezi. Nu erau pasiunile și hobby-urile de acum. Înainte de meciuri ne strângeam, povesteam, ne pregăteam pentru etapă. Vedeam cu cine jucăm, dezbăteam meciurile, nu prea aveai alt hobby. În jurul meciului se crea o atmosferă specială”, își amintește Ovidiu Vasilescu.
Bătăile nu au loc în fotbalul modern
Bătăile între galerii erau ceva obișnuit, spune el, nu doar la fotbal, ci și la alte sporturi. Lucrurile s-au schimbat între timp: “Cele mai mari rivalități erau Dinamo - Steaua și Steaua - Rapid. Dar nu doar la fotbal, inclusiv la alte sporturi.
Țin minte că înainte de derby-urile de la baschet, ieșea deranj mare în Floreasca. Ai noștri se întâlneau cu steliștii în parcul aflat vis-a-vis de sală, tot timpul se lăsa cu o încăierare.
Eu merg și acum pe stadion, suporterii s-au schimbat. Societatea s-a schimbat. Oamenii au și alte preocupări acum, nu mai sunt atât de atrași de fenomen. Eu nu mai merg în peluză, acum sunt suporter de tribună, dar văd că există o altă mentalitate. Nici în galerii nu mai există unitatea din trecut. Bineînțeles că există și alt confort acum când te duci la stadion. Avem stadioane noi, facilități moderne, toalete, bufet, e cu totul altceva.
Dar atmosfera parcă nu mai este cum era atunci în anii ‘90, sau înainte de Revoluție. Din fericire, la meciurile lui Dinamo încă avem o atmosferă frumoasă. Jandarmii sunt mai organizați acum, dar nici nu mai avem rivalitatea din trecut. Galeria Stelei a rămas lângă echipa din Liga 2, cei de la FCSB nu prea au tradiția derby-urilor vechi”.
Ca să înțelegi cât de înfocați erau microbiștii în trecut, l-am întrebat pe tata ce a simțit după celebrul meci Dinamo - Lazio. “Câinii” au ratat atunci în mod incredibil calificarea în grupele Champions League: “După acel meci cu Lazio, eu am venit pe jos de la fostul 23 August (n.r. Arena Națională) până acasă, în Giulești.
Mulți suporteri au plecat pe jos atunci, fără să înțeleagă ce s-a întâmplat. Nu ne venea să credem! La pauză eram calificați, aveam 1-0. Atunci era un altfel de atașament față de echipă”.
Cum s-a schimbat atmosfera în Giulești
Dacă Dinamo a fost aproape de dispariție, Rapid chiar a dispărut la un moment dat de pe harta fotbalului. Doar sportiv. Pentru că pasiunea giuleștenilor n-a murit niciodată.
Alex Paraschiv, fost fotograf al Rapidului, își amintește perfect vechiul Giulești: “Îmi aduc aminte cum era să merg la meci pe vechiul Giulești. Parcă era o aventură în sine. Intram printre oameni care se înghesuiau la porți, unii cu bilete, alții fără, dar toți cu aceeași dorință: să prindă loc în templul ăla mic și gălăgios.
Simțeam mirosul fumului de torțe, vibrația tribunelor. Țin minte sezonul 2005-2006, parcursul european, când stadionul era arhiplin meci de meci. Nici nu mai conta că nu vedeai perfect tot terenul, important era că erai acolo.
Cel mai frumos sentiment era că trăiai meciul împreună cu cel de lângă tine, chiar dacă nu-l cunoșteai. Când începea un cântec de sărituri, îl luai instinctiv de gât și, pentru 90 de minute, devenea prietenul tău. Toți respiram la fel, strigam la fel, ne bucuram la fel. Rapidul ne unea fără să ne întrebe cine suntem.
Au trecut aproape douăzeci de ani și Giuleștiul s-a schimbat. E alt stadion, alt confort, altă lume. Acum vezi copii în tricouri vișinii, femei în peluză, oameni care filmează cu telefonul și cântă în același timp. Poate că nu mai e aceeași nebunie haotică, dar e un altfel de frumos. Mai organizat, mai curat, dar cu același suflet.
Eu am avut norocul să trăiesc ambele lumi, și pe cea a gardurilor ruginite, și pe cea a scaunelor noi. Și, sincer, când începe meciul și aud stadionul cântând, parcă timpul dispare. Închid ochii pentru o clipă și sunt din nou tânărul ăla din 2006, care credea că Rapidul nu pierde niciodată pe Giulești”, își amintește Alex Paraschiv.
Sper ca aceste mărturii să te ajute să-ți faci o imagine despre cum se trăiau meciurile pe vechile stadioane din București. Și eu sunt nostalgic. Am crescut la doi pași de stadionul din Regie și îmi amintesc cu drag meciurile Sportului Studențesc. Fiecare arenă a avut farmecul ei.
Mi-ar plăcea ca fotbalul să rămână la fel de atractiv și pentru tinerii care se uită azi la Cătălin Cîrjan, Claudiu Petrila sau Darius Olaru. Mi-ar plăcea, totuși, să avem ceva mai puține reclame la pariuri.
Îți recomand să citești și această ediție #Bucuresti: Ghidul evenimentelor din 2026. Ce se va întâmpla în Capitală
Cam atât pentru azi, ne auzim joia viitoare!